SCLAVIE ÎN EPOCA MODERNĂ: Vânzătorii de noroc de la colţ de stradă sunt fentaţi cu acte
Merg la serviciu opt ore în fiecare zi şi sunt pontaţi doar patru, fiindcă doar pentru acest timp au încheiat contracte de muncă! Pentru celelalte patru ore din fiecare zi, plus sâmbetele, primesc un comision de vânzări care depăşeşte în foarte puţine cazuri 20 de lei pe săptămână. Vorbim despre vânzătorii de bilete la jocurile de tip bingo.
Oamenii care ne vând nouă norocul la colţ de stradă îndură gerul, viscolul, zăpada, ploaia, soarele arzător de vară şi multe umilinţe pentru câţiva bănuţi. Sunt conştienţi că se lasă păcăliţi, chiar din momentul când îşi pun semnătura pe contractele băgate sub nas de către angajator, care angajator a ştiut cum să se pună la adăpost în faţa legii, cerându-le acestor oameni să accepte două tipuri de acte: un contract individual de muncă cu timp parţial şi unul de mandat.
Sunt plătiţi legal cu doar 70 de bani ora de muncă
În acest mod, firma le plăteşte, absolut legal, doar jumătate din salariul minim pe economie, chiar dacă oamenii muncesc normă întreagă. Indiferent cine ar veni în control, există acoperirea contractului de mandat! Cu alte cuvinte, salariaţii stau în stradă pentru că vor comision. Nimeni nu-i poate opri să vândă bilete la jocurile de noroc şi la 12 noaptea, dacă vor! Iar dacă nu vor, angajatorul găseşte el o chichiţă să le desfacă, tot legal, contractele de muncă! Şi, uite-aşa, prinşi între nevoi şi acte, bieţii oameni îngheaţă de frig, suportă viscolul, ploaia şi soarele toropitor de vară, alte 28 de ore pe săptămână pentru… 20 de lei! Un calcul aritmetic simplu ne arată că sunt plătiţi cu vreo 70 de bani ora de lucru. Un vis, ce mai! Tocmai din acest motiv nici o instituţie a statului nu se grăbeşte să-i pună capăt.
Cine pune întrebări, este dat afară
Ne-au mai spus aceşti „sclavi ai epocii moderne” că în contractele lor individuale de muncă (bine, cei care au avut norocul să pună mâna pe ele, fiindcă se obţin foarte greu!) ar figura un aşa-numit „spor de week-end” în valoare de 10 lei. Oamenii nu ştiu nici dacă-l primesc, fiindcă nu li se pun la dispoziţie niciodată fluturaşi de salariu, nici dacă ar trebui să li se plătească 10 lei pentru fiecare week-end sau 10 lei pentru toate week-end-urile dintr-o lună.
Cine şi-a permis să întrebe a fost trecut pe… lista neagră şi, în scurt timp, a dispărut dintre salariaţi! Motivul invocat este unul foarte simplu: se restructurează schema de personal şi pleacă cei care nu şi-au îndeplinit targetul! Nu ar fi nicio problemă la urma urmei, dacă în locul lor nu ar fi angajate alte persoane şi dacă disponibilizaţii ar fi ştiut şi ei care le era targetul, însă nu au semnat niciun act cu privire la acest aspect. Prin urmare, targetul este după cum vrea şeful. Săptămâna asta unul, săptămâna cealaltă altul… Pentru salariatul cuminte unul, pentru cel cu gură mare altul… Şi tot aşa.
Cel care-şi ţine gura primeşte post călduţ
Pe acelaşi principiu, al discreţiei, angajaţii care nu pun niciodată întrebări sunt detaşaţi în posturile-cheie, adică acolo unde există vad comercial şi, eventual, şi adăpost de ploaie, viscol, zăpadă ori soare puternic.
Mai circulă zvonul că, dacă vrei să intri în categoria „privilegiaţi”, ar trebui să mai îndeplineşti o condiţie esenţială: să împarţi comisionul de vânzări cu şeful care te-a pricopsit cu aşa locaţie bună!
Legea-i una, realitatea alta…
Legislaţia românească, aia aliniată după normele europene, spune că angajatorii au obligaţia să le asigure salariaţilor care lucrează afară ceai cald şi spaţiu pentru a se încălzi atunci când gerul pune stăpânire pe ţară şi apă minerală, atunci când arşiţa ne doboară. Ce credeţi, au primit vânzătorii de bilete la jocurile de noroc ceai cald sau apă minerală, că peste România au trecut şi ierni geroase, şi veri fierbinţi? Evident că nu!
Mergem mai departe cu întrebările. Ce credeţi, au fost amendaţi angajatorii după cum spune legea? Evident că nu! Cum aşa? Simplu! Conform contractelor individuale de muncă, oamenii aceştia lucrează doar patru ore pe zi, aşa că nu mai este nevoie nici de apă, nici de ceai cald. Pentru celelalte patru ore, nu au decât să-şi cumpere apă minerală sau ceai cald, că ei vor să stea în stradă ca să obţină bani. Colosalul comision de 20 de lei pe săptămână!
Ce credeţi, a interesat vreo autoritate de control a statului să afle de ce se înghesuie oamenii aceştia să lucreze pentru 70 de bani ora? Evident că nu! Dacă au fost proşti, că, vorba aia, orbi nu au fost, şi au semnat contractele, să le fie de bine. Chiar aşa să fie, domnilor funcţionari plătiţi şi din banii amărâţilor aceştia? Nu cumva doar vă prefaceţi că îi controlaţi pe angajatori? Ce-ar fi să inversaţi locurile? Credeţi că aţi putea rezista măcar o săptămână să vindeţi norocul la colţ de stradă? Şi să nu veniţi cu explicaţia aia că aţi învaţat carte, că şi oamenii ăştia au învăţat, încă necazurile îi obligă să îndure umilinţa.
