Eşecul statului şi violenţa
Era ora 03:20 în noaptea de 15 octombrie a.c. când telefonul a început să sune cu insistenţă. In calitatea mea de avocat mă aflu intr-o stare de alertă permanentă, răspund „prezent” la orice oră. Intr-adevăr, era o urgenţă absolută: trebuia să mă prezint in cel mai scurt timp la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa pentru a asigura apărarea intr-un dosar grav, de tentativă de omor.
Am plecat val-vârtej, dar pe drum mă tot întrebam ce s-o fi întâmplat în acest caz concret: aveam experienţa unor astfel de situaţii şi ştiu că sunt însoţite de un tragism greu de exprimat in câteva cuvinte, iar cauzele şi contextul săvârşirii lor sunt dintre cele mai diverse si complexe, cu trăsături uneori comune, dar şi particularităţi ce se devoalează treptat, în timp, pe întreg parcursul actului de justiţie destinat aflării adevărului.
Am fost izbită de o realitate greu de imaginat in acest secol XXI, la 26 de ani de „libertate şi democraţie”, dar pe care din nefericire o mai întâlnisem şi în alte cauze: autorul faptei, un tânăr in vârsta de 22 de ani, provenea dintr-o familie sărmană, cu 7 copii, dintr-un mediu absolut defavorizat, lăsată pur si simplu in voia soartei. L-am întrebat ce studii are: surprins, mi-a răspuns cu seninătate, ca şi cum era de la sine înţeles, că nu a fost niciodată la şcoală. Niciodată!
Nu vreau să intru în vreun alt detaliu al acestei speţe, dar mă întreb în modul cel mai legitim: cum este posibil ca in România anului 2016, la 26 de ani de la evenimentele istorice din anul 1989, să mai existe un om in vârstă de 22 de ani care să nu fi fost şcolarizat?!? Doar ştim cu toţii că învăţământul general este obligatoriu, fără nicio excepţie, că oricărei fiinţe umane din această ţară – membră nu numai cu drepturi, dar şi cu îndatoriri depline a Uniunii Europene – îi este garantat prin Constituţie dreptul la o instrucţiune generală gratuită, în cadrul căreia, fără nicio discriminare de fapt, să înveţe, să dobândească o serie de cunoştinţe imperativ necesare şi în acelaşi timp să fie educat in spiritul valorilor societăţii, să ştie să deosebească răul de bine, să-si controleze faptele, gesturile si pulsiunile, intr-un cuvânt, să fie OM, care în curând va fi… ALEGATOR!
Îndrăznesc să-i rog pe cititorii dumneavoastră şi prin ei, pe toţi cei cu care intră in contact să-şi dea răspunsul la câteva întrebări simple, dar pertinente: Ce au făcut in toţi aceşti 22 de ani cei ce trebuiau să ştie că acest om, cândva copil, s-a născut, că ar fi trebuit să fie recensat ca atare, apoi să fie şcolarizat şi urmărit îndeaproape, aşa după cum erau obligaţi prin sarcinile de serviciu pentru care au fost angajaţi şi plătiţi de către noi toţi? Ce-au făcut toţi „aleşii poporului” care s-au tot perindat prin diferite funcţii? Ce au făcut toate acele „structuri” cu denumiri pompoase şi sforăitoare, una mai pretins „de protecţie” decât alta? Ce s-a întâmplat cu fondurile destinate eradicării pauperităţii, analfabetismului?
Eu una mă cutremur să constat la tot pasul eşecul Statului, indolenţa prepuşilor săi. Până când se vor mai repeta asemenea tragedii umane „in lanţ”?
Avocat Doina GĂINĂ
