Poveste cu fiare sălbatice 

Ursul ucigaș a cam dat de lucru autorităților. Le-a stricat liniștea, somnul, digestia, siesta. I-a băgat în priză cum nu se poate. Celule de criză, patrule, puști, bastoane, pânde, pliante, comunicate, sfaturi, decizii, demisii, conferințe. Da, până la urmă, turbat sau neturbat, ăla era ursul. Că lumea, deh, ca pe la țară, vorbește multe.

Zic bătrânele că fiara care a atacat era mai mare, fioros. Ăsta împușcat la lunetă nu prea arăta periculos. Un puiandru, spun oamenii. Un animal cu burdihanul plin de prune. Ceva urme de sânge pe sub unghii. Blănița curată. Te pui cu orătania criminală.S-a dus să se spele, în Ialomița, să șteargă toate urmele.Versat. Încă se mai strâng probe. Să fie dosarul tun.

Despre barosanii din spatele Fondului de Vânătoare nu se spune nimic. Se zice că sunt prea tari. Cine să le atingă interesul. Sunt nevinovați, curați, pașnici. Trag cu pușca de plăcere. Până la urmă, ce a căutat omul ăla în grădina lui. Nu bănuia că vine ursul la prune. Ce să mănânce în pădurea numită fond de vânătoare, scoarță de copac.

Zicea madam Plumb că va declanșa imediat o anchetă. La primele ore ale dimineții zilei de luni. A trecut. O fi aflat cine se ocupă de fondurile de vânătoare și a trecut la următorul pas – ciocu mic.