Oameni vechi în vremuri noi… 

Prin PSD, pe lângă oamenii de valoare, care nu trebuie neglijaţi, şi-au făcut loc şi tot felul de gloabe istovite aduse pe criterii de cumetrii, prietenii sau, pur şi simplu, alături de social-democraţi îşi aduc aminte de vremurile când slujeau cu sârg în partidul comunist care, până la urmă, i-a făcut pe toţi mari şi tari.

Mai sunt şi miliţenii. Din ăia pensionari, gen colonelul Vitiuc. Oameni care cred că, în politica democratică, pot să-şi folosească metehnele de karalii capabili să înjure pe toţi cei care nu le cântă în strună. Suferă, cred, că nu pot folosi la liber pulanul.

Cu ceva vreme în urmă, mă aflam în sediul PSD împreună cu alţi colegi, pregătiţi să mergem la marea lansare a eurocandidaţilor spre Bruxelles desfăşurată la Bucureşti. Treabă de ziarist. O faci că-ţi place sau nu. La un moment dat, urcă la etaj miliţeanul pensionar Vituc, de acum activist PSD. Trecea pe lângă noi, morcovit.

Am vrut să-i mai luminez existenţa, băgându-l în seamă. Gestul meu l-a deranjat teribil, aşa că social-democratul Vitiuc m-a luat la înjurături. De mamă…, de tot tacâmul.

Toată lumea a rămas cu gura căscată. Evident, despre reacţia, poate normală, a miliţeanului Vitiuc nu au scris decât vreo doi colegi cărora le mulţumesc pentru solidaritate şi curaj.

Ceilalţi au tăcut. Fie din pricini de simpatie social-democrată, nu că eu nu i-aş simpatiza, fie că nu au vrut să-şi complice existenţa. De ce să strici o relaţie cu cei aflaţi la putere pentru nea Obăgilă. Ce mare sculă, după cum s-a exprimat şi miliţeanul Vituc.

Oricum, nu sunt supărat pe ei. Îi înţeleg. Din păcate, asta e normalitatea. În tagma jurnaliştilor dâmboviţeni, solidaritatea nu prea a fost în vogă. Mai mult otravă.

Nu ştiu dacă miliţeanul pesedist, pentru fapta lui de bravură, a fost avansat în partid la excepţional sau a fost bruftuluit un pic, după cum a promis preşedintele Ţuţuianu.

Cert este că oameni ca Vitiuc nu au ce să caute în politică. Nici măcar în liniile doi şi trei. Nici măcar portari. Din păcate, prin cotloanele partidelor şi prin varii consilii de administraţie, mai sunt mulţi tipi de genul ăsta.

Din această tristă experienţă, dar poate necesară, am învăţat că este nevoie de solidaritate în presă, indiferent de opţiunea politică a fiecăruia. Dacă nu suntem uniţi, riscăm să fim călcaţi în picioare, înjuraţi ca la uşa cortului de miliţeni de partid.

Bine, eu visez. Atâta vreme cât există multiple interese politice şi cozonac, în presă, nu o să vezi unitate. Fiecare îşi apără crodul de pâine. Liniştea.

Dar, ce facem cu Vitiucii din politică şi de oriunde. Ăştia ne consumă bruma de libertate şi nu dau doi bani pe noi, cei care ne numim jurnalişti. Bine, poate nu am înţeles eu şi înjurăturile lui Vitiuc fac parte din democraţie. E felul său de a se exprima. Atunci, eu îl iert.