Moţiunea, ca un miting nereuşit 

Mitingurile au în România, de mai mulţi ani, doar rol decorativ. Mişcări stradale de care nu mai ţine nimeni seama. Ne adunăm, zece, douăzeci, o mie, zece mii de oameni, pe ploaie, vânt sau caniculă, scandăm lozinci, înjurăm, ne mai îmbrâncim cu jandarmii şi, acasă, la cele obişnuite…. Dăm de lucru presei. Adăugăm un subiect la buletinul de ştiri şi aşa tras de păr şi cu o multitudine de informaţii la opţiunea repetir.

Mai marii ţării nu au luat în seamă niciodată răbufnirile populare, spontane, dirijate politic sau sindical. Puterea le-a acceptat ca manifestări normale. Refulări ale democraţiei, fără forţa de a impune, de a produce schimbări legislative. Nici vorbă să dârâme guverne, partide, lideri.

Liberalii vor să adune mâine în stradă 15.000 de oameni. Vor, într-un fel, să sprijine moţiunea care oricum pică la vot. Nu prea trec la noi moţiunile. Nu au vitalitate. Sunt fragile, neinspirate, populiste, fără vlagă. Apar când nu trebuie, când altele ar trebui să fie problemele naţiei.

Dau liberalii înainte cu Ponta, cu faptul că este un premier nelegitim, trimis în judecată etc. Este o joacă, un test, un moft. Joaca de-a politica. Dăm jos Guvernul, ce punem în locul lui? Pe cine au liberalii aşa de tare, nemaipomenit? Sunt pe acolo salvatori ai ţării şi nu îi ştim noi? Din păcate, România suferă de criză acută de lideri politici adevăraţi, dedicaţi ţării şi poporului, nu grupurilor clientelare.

Zi de zi, ne exemplifică în acest sens procurorii DNA. Nu iau partea PSD. Nici ei nu stau prea bine la capitolul lideri de pus în ramă, sunt aroganţi, dispreţuitori, atotştiutori, au uitat repede de unde au plecat, dar nici nu pot fi de acord să dărâmăm un guvern, aşa, din inerţia voinţei politice.