M-am îmbătat cu… cinste 

Sunt un om vicios. Cel mai mare defect al meu, pe care văd că îl au din ce în ce mai puţini, şi care mie mi-a distrus existenţa:  m-am îmbătat la greu cu cinste. Am sorbit ca nesătulul. Am crezut în licoarea asta cu gust de trudă amară până în pânzele albe.

Ani în şir am proptit gardurile corectitudinii. Şi cu ce m-am ales? Cu un viciu pe cale de dispariţie. Trăgeam la măsea vârtos crezând că o să scap de probleme, că nu o să am necazuri cu societatea, că cei din preajmă apreciază acest lucru.

Am borât cinste pe sub gardurile hoţilor. Puteam să fiu ca alţii, mai destoinici, curajoşi, nevicioşi ca mine. Să bag mâna dincolo de cot, să mă raliez bandelor din politică care nu se mai satură de atâta furat.  Eu, nu şi nu. Am băut la cinste.

Copiii  îmi reproşează acum. Poate au dreptate, fiindcă sunt bolnav. De sărăcie. Şi tot mai cred în cinste! O găsesc la liber. Câtă vrei. Nu se mai omoară nimeni după ea. Am provizii la greu.Vrea cineva să guste?

Ion Obăgilă