Eroii-martiri si răspunderea magistraţilor
Hotărât lucru, de la evenimentele din decembrie ’89 încoace, tot românul s-a transformat într-un homo politicus: de la băbuţa din fundul Ţării (care încă mai pupă cu foc ecranul televizorului când îl vede pe EL, pe Ion Iliescu, iar când se duce să voteze, spune că tot EL va fi în continuare Preşedintele României, căci doar… cine altul?!?) şi până la adolescentul imberb care-şi savurează ţigara şi paharul cu băutură cu un aer blazat (în văzul complezent al barmanului, care trebuie să facă vânzare cu orice preţ, fiindcă altfel îl dă afară!), debitând idei-concluzii categorice cu auto-suficienţa celui nu numai neinstruit, dar şi lipsit de orice experienţă socială proprie. Da, toţi vorbitorii de ocazie pretind că se pricep la politică. La fel ca şi şoferii de duminică, la condus maşina ori scutiţii de serviciul militar, deveniţi strategi de tejghea…
Din nefericire, foarte mulţi dintre cei care într-adevăr ar avea ceva de spus, de la care am avea ceva de învăţat, tac: unii de jenă, fiindcă nu prea au cu cine vorbi, alţii din pesimism, iar cei mai numeroşi, din scepticism (mai bine nu mai discutăm, las-o aşa, suntem prea mici, „jocurile” se fac „afară”, ne înregistrează „ăştia” şi cine ştie…).
Recent, o anumită masă umană extrem de pestriţă şi-a găsit veleităţi de homo juridicus în faţa subiectului denumit impropriu „Legile Justiţiei”: unii le huiduiesc, strigând că sunt o „făcătură” politică, ce le serveşte doar „unora”. Deci vor ca totul să rămână exact aşa cum este. Alţii, dimpotrivă, sunt extaziaţi, încântând cu o candoare semănătoristă că… „de acum înainte se va termina cu nedreptăţile din Justiţie”. Chiar aşa?!? Oare cine are dreptate? Chiar se pricep? Ştiu despre ce e vorba?
Răspunsul este logic şi extrem de simplu: şi unii, şi alţii, întrucâtva; nici unii, nici alţii, pe de-a-ntregul. Adevărul absolut nu există. Toţi au însă dreptul de a se exprima, fără teama de a mai cădea sub gloanţe, asemenea eroilor-martiri de la Timişoara…
Putem admite rezonabil că există anumite suspiciuni, mai mult ori mai puţin întemeiate, de tipul „cine-mparte, parte-şi face”; cât despre Statul ideal, al Dreptăţii absolute… Să nu cădem totuşi în ridicol: în zilele noastre, nimeni nu mai poate face oricând, oricum şi orice vrea. Nici măcar domnii Trump ori Putin nu pot, darămite…
Roata democraţiei se învârte: graţie alternanţei politice ineluctabile, învinşii din alegerile de ieri pot fi învingătorii din alegerile viitoare, astfel încât Legile Ţării se vor schimba implacabil, în funcţie de majorităţile parlamentare, rezultate din vot.
Adaptarea cadrului legislativ naţional constituie o necesitate reală şi acută: este imperativ ca legile să fie puse în concordanţă cu evoluţia societăţii noastre, cu deciziile Curţii Constituţionale, cu principiile Uniunii Europene, din care facem parte.
Problema crucială este însă aceea a răspunderii magistraţilor: suntem de acord în continuare ca ei să constituie clasa supremă, intangibilă, de supra-oameni, care să poată „greşi” după bunul lor plac, într-o totală impunitate, fără să răspundă în vreun fel, distrugând existenţe, familii, destine, năruind încrederea în Justiţie? Dacă răspunderea lor categorială şi individuală nu va fi, urgent, clar reglementată, dacă „sancţiunile” vor fi în continuare… iluzorii, dacă răspunderea Statului, care-i menţine „la putere”, nu va fi angajată, înseamnă că eroii-martiri s-au jertfit degeaba! Oameni buni, asta vreţi?
Avocat Vladimir Ţunţi ŞTEFĂNESCU
