Durerea, ca definiţie a unităţii 

Suntem răvăşiţi de nenorocirea care s-a petrecut în inima Capitalei. Treizeci de tineri şi-au pierdut viaţa în chinuri cumplite, iar alte zeci de persoane zac pe paturi de spital. O tragedie care ne-a zguduit, care a arătat ce simplu, rapid, pe nepregătite poate veni moartea. Ni s-a revelat neputinţa, criza unui sistem politic şi administrativ incapabil de a smulge răul din rădacină.

Am văzut cu toţii unde duc corupţia, lentoarea şi indiferenţa autorităţilor. În mijlocul Bucureştiului funcţiona o bombă cu ceas! Era doar o chestiune de ore, de zile, până la momentul în care să se declanşeze. Şi s-a întâmplat! Cumplit. Surprinzător pentru cei din club, care, pe moment, au crezut că flacăra pornită face parte din scenariul spectacolului. Când au văzut că lucrurile se complică, era prea târziu. Doar câteva secunde au despărţit viaţa de moarte, bucuria de chin…

Valul de solidaritate m-a emoţionat profund. A dovedit că noi, românii, atunci când trebuie, ştim să fim şi uniţi. Ştim să sărim în ajutorul celui de lângă noi. Suferim alături de el. Şi presa a vuit şi încă dezvoltă acest subiect dramatic, de neacceptat. S-au pornit teledoane, reportaje, anchete, mărturii, dezvăluiri, ipoteze, scenarii, dezbateri. Politica a intrat în aceste zile într-un con de umbră. De fapt, tragedia din Capitală a dus-o acolo unde trebuie, mai în spate.

Presa s-a ocupat de ceea ce ar trebui să intereseze mereu: existenţa de zi cu zi a românului. Politicienii au preferat să tacă, să bage capul în nisip, fiindcă nenorocirea produsă, în parte, li se datorează. Neputinţa, delăsarea şi aplecarea spre şpaga a unui sistem îţi au izvorul chiar acolo, sus, unde dospesc legile. Acum, dacă un politician ar apărea să-şi dea cu părerea, ar fi dezolant, pitic, nebăgat în seama sau chiar înjurat. Românii trebuie lăsaţi să-şi plângă morţi, existenţa pe care o duc…