DEALUL DE SARE DE LA OCNIȚA, O RESURSĂ NATURALĂ NEEXPLOATATĂ! Vezi aici un reportaj video despre… săracul nostru judeţ bogat 

„Din mila lui Dumnezeu, io Basarab voevod și domn a toată țara Ungro-Vlahiei, fiul lui Basarab marele voevod, dă domnia mea această poruncă mănăstirii domniei mele de la Argeș, ca să-i fie vama ce este la Ocna Mică de la Târgoviște, oricât este domnească, pentru că am întărit domnia mea sfintei mănăstiri, ca să-i fie de hrană și de întărire, iar domniei mele de veșnică pomenire și încă și a părinților și copiilor domniei mele” – Scris în Târgoviște, luna ianuarie, ziua 7, anul 1517.

Actul prin care Neagoe Basarab dă Mănăstirii Argeș vama domnească de la Ocna Mică din Târgoviște, ca să-i fie de hrană și de întărire nu este decât confirmarea că localitatea Ocnița de astăzi exista de mai înainte. Se spune că în perioada romană de aici pornea ”Drumul sării”, pentru ca mai târziu istoricii să așeze Ocnița pe ”Drumul vechi al lui Mihai Viteazul”. Se știe cu certitudine însă că în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, locuitorii din Ocnița scoteau bulgării de sare pe care voievodul îi folosea pentru plăți împotriva turcilor.

Realitatea este că localitatea Ocnița este așezată pe un important zăcământ de sare, care nu mai este exploatat în zilele noastre. Doar sătenii mai folosesc această rezervă, în special pentru a-și prepara murăturile.

VEZI VIDEO

Se presupune că Ocnița a beneficiat în epoca lui Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714) de o modernizare susținută a exploatării sării. Se pare că în acea vreme, Ocnița, care începe să fie cunoscută sub toponimul Mal Ocnă, a înregistrat perioada cea mai înfloritoare în exploatarea sării, dobândind calitatea de târgușor. Sarea de la Ocnița a fost exploatată până târziu, în vremea comunismului.

Din mărturiile localnicilor reiese că ocna de aici era lucrată cu răufăcătorii, cu criminalii care erau trimiși la Ocnița ca să-și ispășească pedeapsa pe viață. De altfel, cel mai groaznic blestem popular este să nu putrezești mort, ci să fii pus să scoți din humă sarea cu târnăcopul.

În vremea comunismului, Ocnița de Dâmbovița era solicitată numai de la București pentru a face sare, care era apoi transportată la abatoarele de la Dunăre. De-a lungul timpului, au existat numeroase reclamații împotriva paznicilor care erau acuzați că vindeau sarea călăreților veniți peste deal. Ocna de sare de la Ocnița, reiese din documente, avea galerii întinse. Sarea se extrăgea aici manual și era cărată, cu sau fără vite de povară, din adâncurile pământului.

Așadar, ”a fost odată o ocnă de sare la Ocnița”… În momentul de față, această resursă naturală nu mai este exploatată. Se găsește la liber în grădinile oamenilor, dar nu este pusă în valoare.

Administrația locală de la Ocnița încearcă de mai mulți ani să exploateze dealul de sare, însă este nevoie de foarte mulți bani așa că, în lipsa resurselor financiare, s-a cam bătut pasul pe loc.

Localitatea Ocnița se laudă nu doar cu dealul de sare, ci și cu ape sulfuroase la fel ca cele din stațiunea balneară Călimănești-Căciulata din județul Vâlcea. Izvorul de la Valea Porcului este folosit de săteni pentru tratarea multor afecțiuni. Toate aceste bogății naturale nu sunt în administrarea primăriei, se găsesc pe terenurile oamenilor.

Localitatea Ocnița nu a reușit, stimați telespectatori, să se dezvolte din punct de vedere turistic, însă, în ultimii ani, au intervenit schimbări considerabile în plan edilitar-gospodăresc. Au fost puse în practică suficiente proiecte care să dea impresia oricărui străin care ajunge pe aceaste meleaguri că este o comună vie, o comună care renaște ca pasărea Phoenix din propria-i cenușă.

Ocnița este fără doar și poate o axă a istoriei județului Dâmbovița, prin acel Drum al Sării pe care romanii, găsindu-l, l-au refăcut și l-au numit Via Salaria, acum 2000 de ani. Mai târziu, acest drum este înscris în documente sub denumirea ”Vechiul Drum al lui Mihai Viteazul”, pentru ca în 1612 târgușorul de sare să aibă administrație citadină, la fel ca orașul Târgoviște, ceea ce îi duce pe istorici cu gândul că Ocnița a fost cu adevărat Scaun Domnesc în vremi de restriște.