Clănţăneala, ca formă de politică…
Pare ca un blestem! Dintotdeauna pe român l-a interesat mai mult ce face vecinul. Cum? De unde? De ce? Cu ce? Sunt întrebările care i-au măcinat existenţa. Le-a lăsat pe ale lui să se năruie, privind printre uluci, reclamând, ţipând, blestemând, dând cu bâta la picioare sau direct la cap.
Aşa se întâmplă, din păcate, şi în politica actuală. Liderii de formă, de nevoie, de silă, degeaba, în loc să se ocupe de treburile de prin formaţiunile lor, care nu merg neapărat bine, stau să-şi critice adversarii, să le găsească bube, să le dea sfaturi ironice. Evident, răutăţile lansate prin gard dau bine la presă, mai iese de-o ştire, suntem cap de afiş la spectacolul „Palavre”…
Ne mai mirăm de ce merg lucrurile prost în ţară? De ce nu se încheagă nimic ca lumea? De ce ne mişcăm în reluare? Stă politicianul român (altă definiţie nu am găsit pentru acest tip de demagog ales şi slab pregătit) să-şi pândească adversarii. Se concentrează mai mult pentru a dărâma iluzoriile coşmelii de imagine ale opoziţiei sau puterii, decât să construiască ceva trainic pentru popor.
Poate este mai simplu să critici, să ieşi în faţă, să clănţăneşti şi să înfierezi cu mânie, nu neapărat proletară (nu mai ţine sintagma în vremurile false de astăzi!), pe cei care îţi stau împotrivă, pe care nu îi agreezi, pe cei care nu sunt de acord cu tine, cu ceea ce faci… La atât se reduce politica în România. La vorbe şi interes!
Ion Obăgilă