Supărări de primăvară 

Mă aşteptam ca, în vremurile lui Boriga, Târgoviştea să devină un oraş şic, atractiv, pitoresc.  Plin de viaţă. Aşa, să ne putem juca cu superlativele de noanţă pozitivă. Un spaţiu mai apropiat de oraşele europene pe care le tot vizitează oficialii noştri, mizând pe o fantasmagorică cooperare economică.

Aiurea!  Au fost ceva fâsuri la început de mandat. Ghirlande de flori, locuri de joacă. Asfaltări. Straturi peste straturi.  Chiar şi acolo pe unde trece magistrala de apă…

Apoi s-a văzut. Cenuşiul a coborât din turla Primăriei peste urbea noastră în care s-a investit, în ultimii doi ani, mai mult decât pe vremea lui Ţepeş. Totul zace sub un zâmbet îndrăzneţ, perfid, suspect de sigur.

Fântâna muzicală. O mai ştiţi? Ne aşezam ciorchine în jurul ei, ca şi cum ne-am fi aflat lângă una din cele şapte minuni ale lumii. Ne amăgeam cu lălăiala. S-a dus… Iz de ghenă, tonomat gâjâit. Poate o să cânte din nou. Ceva a jale.

Pe Platoul Prefecturii erau odată nişte însemne. Ne arătau pe unde trebuie să o luăm ca să ajungem la Paris. Nişte tembelisme. Ca şi cum i-ai fi arătat condamnatului la închisoare pe viaţă, printre grătele, drumul spre libertate. Au pierit şi astea. Ce atâtea gânduri de Occident! Iluzii. Era prea gogonată.

Piaţa Tricolorului seamănă mai mult cu o pistă de încercat tancuri. Flori prin oraş? Rarităţi. Au apărut alte specii. Ceva de produs doar frunză şi probabil bani.

Să comparăm Cetatea noastră cu Piteşti-ul sau Ploieşti-ul, mă duc prea departe.Treizeci-patruzeci de kilometri contează. E mult. Găsesc edilii explicaţii imediat. Sunt tari în asta.

Unde eşti tu, Boriga, Doamne? Ce ai promis şi ce a ieşit? Hai, că te superi. Asta am aflat. Eşti supărăcios. Păcat. Nu de asta.  De Târgovişte!

Ion Obăgilă