Poveste urâtă
A fost odată şi nici măcar ca niciodată un împărat. Privea chiorâş şi arăta a om care nu prea se ţine de cuvânt. Îi plăcea să râdă, să glumească chiar şi atunci când îşi executa supuşii. Umbla în trăsură portocalie, păzit bine de oamenii lui Pahonţu, şi tot împărţea la găleţi şi strigături “să trăiţi bineee!!!”.
A promis ţepe, dar a renunţat repede, ar fi rămas fără servitorii credincioşi. Se furase între timp şi pădurea… Le mai îmbătase minţiile supuşilor cu dese întâlniri în piaţa publică, să le asculte păsurile… Ce mai, credeai că vine raiul pe pământ!
De unde nene, totul a fost o vrăjitorie, o prefăcătorie politică. S-a cocoţat în jilţ aclamat fanatic de prostime şi… a uitat. A pus repede botul la sfaturile pajilor blonzi, bruni rău sau bolânzi şi s-a ales praful.
A vrut apoi să-şi trimită o prinţesă la curţile Europei, să slujească acolo pe bani grei. A izbutit şi treaba asta. Dar, nu mai ieşea din priză. Ţara ardea, fumega, poporului îi ghiorăiau maţele de foame, iar el tot cu “să trăiţi bine” o dădea înainte.
Până la urmă, văzând că nu mai ţine figura, nici cu găleţi, sacoşele, brelocuri sau pungi cu pui de pirocopilniţă, a trecut la ocări. “Să plecaţi din regatul meu, dacă nu vă mai convine să trăiţi bine, să vă duceţi unde vreţi”! Plebea alegătoare a rămas năucă. Unii şi-au luat zborul, alţii au rămas să trăiască bine. Dumnezeu să-i ierte!
Ion Obăgilă
