Meditaţie pe un morman de speranţe 

Pe zi ce trece, constat că democraţia pe care ne-am dorit-o, atunci, în Decembrie 89, a devenit un moft. Parcă nimic nu mai funcţionează normal, corect, în ton cu valorile umane. Parcă ne aflăm cu toţii într-un vârtej de unde suntem traşi afară de câte o mână nevăzută şi, atunci când zici că eşti salvat, constaţi că primeşti palme, ameţit, timorat, zăpăcit, dezamăgit. Doar aerul pe care îl respirăm este la liber şi neviciat de presupuse comploturi, scenarii, intrigi sterile!

Libertatea nu mai înseamnă nimic în epoca ascultării telefoanelor în ritmul lui „la greu”, a manipulării subtile prin televiziune, a ignoranţei, a lipsei unităţii, a dreptăţii înfăptuite patologic, cu orice preţ, a talk show-urilor realizate doar să încarci un spaţiu de emisie, dar care nu au rezonanţă în viaţa de zi cu zi, nu produce nicio modificare pozitivă.

Am avut încredere că România se va transforma în bine şi încă mai am, că instituţiile statului vor şti să aleagă grâul de neghină, să separe binele de rău, că oamenii pe care îi alegem să conducă promovează valorile, dar văd că nu mai există unităţi de măsură normale, corecte. Totul se cântăreşte la grămadă, se analizează la lot. Se judecă la comandă, se decide după interes.

Clasa politică pare neputincioasă, insensibilă, nu reacţionează, nu poate sau nu vrea să vadă cum poţiunea binelui este otrăvită cu intenţie. Profesionişti există. Au diplome, masterate, dar vând la tarabă, servesc la baruri, stau în anonimat, şomează, fug în străinătate, caută binele pe care l-am convertit în nimic.

Tindem spre adevărata democraţie, spre libertate, dar presărăm sămânţă de stalinism pe ogorul dreptăţii, al echilibrului social iar cei ce adună rodul, urât mirositor, o fac cu o plăcere aproape sadică.