JURNAL: Tratament pentru bolnavul simplu care ajunge la Urgenţe 

Ora 07:30. Spitalul Judeţean de Urgenţă din Târgovişte. Ambulanţele trag de zor la rampă. Aduc pacienţi din toate colţurile judeţului. Mă aşteptam să văd imagini ca în filme. Sar brancardierii rapid, calmi, interesaţi. De unde! Tărgile sunt împinse de şoferi, iar pacienţii care merg pe picioarele lor sunt sprijiniţi de asistenţii de pe salvări. Brancardierii spitalului sunt pe holuri, la căldurică. Plimbă şi ei căruţul când li se cere.

Ajung la departamentul urgenţe, UPU să sune mai modern. Sunt cu mama. A pălit-o boala. Aşa se întâmplă după vârsta de 70 de ani. Te ia pe nepregătite. Mamei nu îi convine situaţia. Mergem la triaj. O cameră nu tocmai spaţioasă. Încărcată de scaune din plastic pe care aşteaptă bolnavii. Unii chirciţi de durere. Alţii cu branule în braţ şi perfuzorii lângă ei. Se aşează pe scaunul destul de incomod. O chinuie durerea de şold. Îşi caută o poziţie mai bună. Se simte în aer că aici stăpâneşte aşteptarea fără restricţie şi norocul cu pile.

Ora 08:00. Nu se întâmplă încă nimic. Linişte. Parcă şi ea nebăgată în seamă. Asistenta de la ghişeu, rece, rutinal, îi cere mamei datele de identitate. Apoi, din nou pauză. Lungă. Mai sosesc pacienţi. Mai stau şi în picioare. Pe chipurile unora se citeşte nemulţumirea. Plafonarea, neîncrederea. Nu le convine că sunt uitaţi prin săli, consultaţi superficial. Cui îi place acest lucru.

„Ehe, am stat acum câteva luni vreo 8 ore aici până m-a băgat cineva în seamă”, mărturiseşte un bătrânel care pare să cunoască realitatea. „Dacă nu ai pe cineva, te uită aici sau nu îşi dau silinţa, nu îţi fac o analiză, un consult ca lumea, reţeta şi acasă”, completează omul.

O femeie de alături, chinuită de o colică renală, adaugă. „Mi-a spus nepoata mea că în Spania unde şade ea, cum ajungi în spital te ia imediat doctorii în primire, zâmbitori, atenţi, să te ajute rapid, să nu suferi. Îţi fac toate analizele, să vadă ce ai cu adevărat. Nu ca la noi”.

Au trecut 26 ani de la revoluţia din 89 şi sistemul de pile şi relaţii încă funcţionează. Cunoşti pe cineva, chiar şi un simplu brancardier, vreo infirmieră, gata, avansezi, te apropii de consultaţii, investigaţii amănunţite, îţi mai dau un medicament, un sfat, altfel, când ai norocul să îţi vină rândul. După priorităţi, urgenţe.

Ora 09:00. Mama este încă la triaj. Pe scaun. S-a conformat. Tace şi priveşte în gol. Geme uşor din cauza durerii de şold. Nu i se dă nici măcar o pastilă. Este nevoie mai întâi de consult. Aşa că, stai în spital şi aştepţi în durerea ta, la propriu.

„Mai ai de aşteptat, mamaie, vin urgenţe, probleme grave, nu avem personal”, zice asistenta de după ghişeu.

Pe hol, vânzoleală. Infirmiere, brancardieri probabil plictisiţi, care îşi întind aţele de la măştile faciale şi se plesnesc peste faţă. Se amuză copios. Sunt şi paznici. Din când în când, se agită şi ei ca şi restul. Un tânăr scoate mobilul şi se uită probabil pe net. Agentul de pază îl scanează rapid şi îi atrage atenţia: ”Să nu faci poze, că nu ai voie”…

Ora 10:00. Mama, tot în stand-by. Începe să-şi piardă răbdarea. O simt. Mă abţin. Nu vreau să protestez de niciun fel. Sunt şi eu un simplu cetăţean. Vreau să urmăresc tot filmul. Fac naveta între sala de aşteptare şi triaj. Bineînţeles, cu îngăduinţa paznicului, un fel de rege al locului.

Şase! Vine controlul! De la Sanepid, cum şopteşte o infirmieră înainte de a-şi trage masca pe nas şi gură. În câteva secunde, toată lumea avea pe faţă echipamentul de protecţie anti viruşi, inclusiv gardienii. Trece controlul. Se revine la normalitate. Un paznic obosit se aşează într-un căruţ. Râde cu poftă la povestea unui brancardier şi mai strigă, din când în când, după câte un vizitator rătăcit pe holuri. ”Afară, nu aveţi voie aici”.

Ora 10:30. Mă uit la cardul de sănătate şi la cuponul de pensie al mamei. Simple documente care îţi dau dreptul să fii băgat în seamă, când vor ei. Icoane ale birocraţiei. Este greu de dovedit că au timp şi sunt neimplicaţi. Îţi este jenă să îi întrebi dacă îşi fac treaba ca la carte.

Ora 11:00. În sfârşit, mama ajunge într-un scaun cu rotile. I se ia şi o tensiune. Ce efort! Este mutată în salon. Căruţul, garat lângă un pat. Mama stă ca o statuie, aşteaptă. Nici ea nu mai ştie ce. Nimeni nu spune nimic, un sfat, un gest…

Ora 12:00. Consultaţia. Rapidă. Se merge pentru o radiografie. Tot cu căruţul împins de un brancardier. Revine. Iar aşteptare. După rezultat. Nicio pilulă pentru calmarea durerilor insuportabile. Doar o reţetă şi menţiunea de ajuns musai la reumatolog. Aici se încheie misiunea UPU. Fără prea multe complicaţii. Trist. La normă.

Ora 13:00. Las buletinul gaj la triaj şi o duc pe mama la reumatologie. Nu poate să meargă pe picioarele ei. Acolo, surpriză. Nu se consultă decât cu programare şi trimitere de la medicul de familie. Şi asta în anumite zile. Ajungem la maşină să ne întoarcem acasă. Luăm medicamente de la farmacie.

„V-am spus eu să nu mă aduceţi la spital. Ştiam că se întâmplă aşa. Dacă nu ai relaţii, te trimit acasă, fără să-ţi dea o aspirină”, zice mama. Eu o ascult şi nu spun nimic. Din păcate, pare că are dreptate…