EXPEDIŢIE: Cinci dâmboviţeni şi-un câine au cucerit cel mai înalt vârf din Alpii austrieci
Expediaţia organizată de Asociaţia Ecologică Floare de Colţ şi Asociaţia Chindia Jurasic Park, cu sprijinul financiar al Primăriei Fieni – judeţul Dâmboviţa, pentru cucerirea celui mai înalt vârf din Alpii austrieci – Grossglockner (3.798 m) a reprezentat un real succes pentru montaniarzii dâmboviţeni Marius Prundaru, Ileana Bocanciu, Andra Prundaru, Andrei Ștefan – din partea Asociaţiei Floare de Colţ şi Mona Ștefan (stabilită în Italia la Merano), Cristian Zaharia (stabilit în Marquartstein Germania) și George Stan – din partea Chindia Jurasic Park.
„În prima zi a expediției, s-a mers până la Linz, iar cazarea s-a făcut la pensiunea Mayerhofer House, de unde se deschide o frumoasă perspectivă asupra orașului. După o scurtă vizită de seară în împrejurimi, un somn odihnitor și binevenit, ne-a pregătit pentru ziua a doua, când a început ascensiunea propriu-zisă.
Echipa s-a întregit la Kals, în parcarea cabanei Lucknerhaus (1984m), în jurul prânzului. Înainte de a ne echipa pentru traseu, am ținut să marcăm și noi Ziua Iei Românești, îmbrăcați în costume naționale, la poalele vârfului Grossglockner.
Pregătirea pentru traseu, cu selectarea materialelor tehnice pentru urcarea pe vârf ne-a luat destul timp, așa că abia la ora 16:00 am reușit să plecăm, pe o vreme umedă și rece. O plaie torențială urmată de grindină, ne-a oprit circa o oră la cabana Lucknerhutte (2.241m). Întâlnind și primele porțiuni cu zăpadă, am continuat urcarea spre cabana Studlhutte (2.802m), unde am sosit în jurul orei 20:00. O supă fierbinte ne-a pus pe picioare. iar somnul nu a întârziat să apară.
Cu toată ploaia, grindina și ninsoarea din ziua precedentă, sâmbătă dimineață, vremea era de vis, oferindu-ne pentru prima dată o priveliște superbă asupra impresionantei piramide a Vârfului Grossglokner. Am pornit dimineață la ora 08:00, odată cu răsăritul soarelui și am traversat ghețarul de la baza vârfului, pe zăpada proaspăt căzută cu o zi înainte sau peste noapte.
Am urcat apoi porțiunea abruptă, dotată cu cabluri (via ferrata), care ne-a condus până la refugiul Johannhutte (3.454m). Odată cu sosirea noastră, în jurul orei 11:30, vremea a început să se strice, ninsoarea și viscolul făcându-și din nou de cap, de astă dată cu mai multă forță.
Am așteptat în zadar o fereastră de vreme bună, pentru a încerca să pornim mai departe spre vârf, dar soarele nu și-a mai arătat fața decât la apus, în jurul orei 19:00, prea târziu pentru a mai urca, oricât ne-ar fi tentat. Ne-am odihnit așadar, cu speranța că ziua următoare ne va aduce din nou vreme frumoasă.Duminică dimineață la ora 05:00, toată lumea era în picioare, pentru că micul dejun se servește la ora 05:30. Cu toate că afară era o ceață lăptoasă ce nu prevestea nimic bun, ne-am echipat și am stabilit echipele: Marius, George și Cristi, însoțiți ca și până acum de cățelușa Dunărea, au format echipa I, care a pornit la ora 06:00. Echipa a II-a, formată din Ileana și Mona, a pornit la ora 06:10, iar echipa a III-a (tinerii Andra – 16 ani și Andrei – 17 ani) a rămas la cabană pentru a păstra legătura cu celelate două echipe.
Ascensiunea pe Vârful Grossglockner nu este chiar ușoară și se poate face în condiții de siguranță doar cu echipament corespunzător (o coardă la echipă și echipament tehnic individual: colțari, piolet, ham, lonje, cască). De asemenea, cei care doresc să urce acest vârf trebuie să fie familiarizați cu acest echipament, să aibă antrenament și, desigur, multă determinare, iar teama de înălțime trebuie lăsată acasă. O bună parte din traseu, urmărește matematic creasta, iar panta este pe alocuri extrem de accentuată. Vârful propriu-zis, urmează după o mică înșeuare, adâncă și foarte îngustă, care le poate da unora fiori.
Prima echipă a ajuns pe vârf la ora 08:30, după o ascensiune fără probleme, cățelul Fox Terrier Dunărea (cărat de stăpânul său într-un ham special) fiind probabil printre puținele patrupede ajunse pe acest vârf. Băieții și-au făcut reciproc fotografii pentru că nicio altă echipă nu mai era atunci pe vârf, apoi au început coborârea, pentru că frigul pișca usturător.
Cea de-a doua echipă, după un mic incident care a necesitat recuperarea unui piolet, după o coborâre în rapel chiar în zona șeii, a ajuns pe vârf la ora 09:00. Pentru Mona Ștefan, momentul s-a lăsat cu lacrimi amarnice, dar nu de supărare ci de bucuria regăsirii unei pasiuni pentru multă vreme înăbușite. Celălalt membru al echipei a II-a și-a suflat în palmele înghețate, aruncându-și gândurile în zare, pentru cei dragi de acasă.
Retragerea, ca întotdeauna, este mai grea decât ascensiunea și necesită foarte multă atenție și concentrare, pentru că mintea și organismul tind să se relaxeze, odată cu atingerea obiectivului. Cu toate acestea, am revenit cu toții, fără probleme deosebite la refugiul Johannhutte, unde ne-am reîntâlnit și ne-am felicitat reciproc pentru reușită.
Fără să mai întârziem, cu toate că ne-am fi dorit sărbătorirea momentului, am strâns restul de bagaje și am început lunga coborâre spre cota 1.984 m, unde aveam lăsate mașinile. Porțiunea de via ferrata, pe zăpada umedă și grea care începea să se topească, a fost extrem de solicitantă pentru toată lumea, mai ales că în unele zone, cablurile metalice erau acoperite de stratul mare de omăt, iar asigurarea se făcea foarte dificil.
Sosirea la Lucknerhaus, în jurul orei 20:00, a însemnat și despărțirea de participanții din Italia și Germania, cu promisiunea unei noi reîntâlniri, pe creste de munte. A fost o expediție reușită, din toate punctele de vedere, în care spiritul de echipă și umorul au fost la mare preț, ca de obicei în expedițiile noastre”, povesteşte Ileana Bocanciu – coordonator proiect.
Sursa foto: Asociaţia Ecologică Floare de Colţ
