Acoperiţi, în sinceritate 

Dacă stăm să ne gândim bine, în România toţi suntem ofiţeri acoperiţi. Ne place să pândim. Nu contează pe cine şi de ce. Trăim într-o continuă suspiciune. Nu mai suntem filaţi la colţ de stradă, ci la curba minţii, pe strada conştiinţei noastre. Ne sunt scanate şi interpretate privirea, gestul, gândul, vorba, pasul, crezul.

Încrederea mai are conotaţii sublime doar în poezie, în poveşti fantastice,în declaraţii de dragoste adolescentine. Sinceritatea este tratată acum ca o glumă bună. Are consistenţa vorbei aruncate în vânt.

Nu mai există sisteme de valori. Cine mai uzează de ele! Nu mai sunt la modă decât în biblioteci. Anormalitatea a devenit criteriu fundamental prin care poţi trăi, controla, supune, distruge adversarul.

Politica mizerabilă care se duce de 20 de ani încoace a adus în prim-planul existenţial lupta pentru supravieţuire cu orice chip. Regulile junglei sub celebrul motto „Rezistă cel mai tare”. Politicianul onest, cinstit pierde. Devine rândaş la turma democraţiei.

În ţara ofiţerului acoperit nu ştii de cine să te mai temi. Orice cuvânt, sintagmă, glumă, metaforă, devin obiect de studiu pentru „organe”.

În patria colonelului îmbrăcat în ţoale de jurnalist, politician, cofetar, brutar sau văcar nu mai poţi spune la telefon decât urări de la mulţi ani, fără să fii clasificat în categoria organismelor cu strănut penal.

Pe meleagul agentului 0,07, televiziunea a devenit goarna celor care vor să ne bage frica în oase. Instrument de împroşcat cu noroi, ghilotină, spânzurătoare. Maşinării de frământat adevărul până la epuizare.

Crainicii citesc sentinţa, iar moderatorii comandă plutonul de execuţie. Turcescu s-a săturat probabil de rolul de călău şi a dorit să se dea jos de pe eşafod. Zurgălăii au şi ei povestea lor. Vom afla până la urmă care este aceasta.

În ţara unde democraţia tinde spre aiurea, toţi suntem acoperiţi, dar de… umilinţă şi neputinţa de a şti la ce să ne mai aşteptăm mâine.