TĂRÂM AL AMĂGIRII 

A mai trecut o săptămână. Rapid. Iute. Intolerabil, dacă este să ținem cont de faptul că, pentru noi nu se întâmplă nimic bun. Ne bălăcim în rutină.

Căutăm să păcălim obișnuitul îndopându-ne cu iluzii. Politica la fel, ca acum un an, doi, trei… Presa pe același drum, plin de gropile intereselor.

Apar chipuri noi și pe acest tărâm pângărit de vrăjeala libertății. Probabil mulți cred că domeniul este un teren propice refulării. Asta este. Ziaristul devine o obia pusă în bocancul magnaților, să le țină de cald, să-și simtă talpa în siguranță.

Mă opresc. M-am dus prea departe. Nu este bine să gândești la liber, deranjezi. Democrația provoacă teamă, rumoare. Politicianul este cel care sare primul în sus când simte că este atins de plumbii cu cerneală,vorba vine, că acum se scrie pe tastatură.

Uneori îmi vine să părăsesc acestă activitate mânjită de toți debusolații. Să mă retrag acasă, la țară, și să cultiv gălbenele și mușețel. Altceva nu mai pot, nu mai am loc.Abundă piața de tot soiul de bălării.

Vise. Rămân tot în presă, aștept ca refulații să clacheze, să își dea seama că vorbăria lor, filozofia de zece bani pe care o livrează pe calea undelor sau a cuvântului tipărit nu mai interesează pe nimeni.

Adevărul zace pe ulița desfundată de la Râul Alb sau printre tarlalele cultivate cu cartofi de la Lungulețu. În rest, vorbe, refulări, simandicale, bombonele, colivele.